Mă sufoc supt povara tăceri, ce nu îmi dă voie să strig în cele patru zări. Vino, Providență ce cunoști marginile inimii, o rugăciune a ființei trudite! Capul îmi este plin de cuvinte pe care gura mea le înghite mâncând, fără a mai putea fi oprite să nu curgă ca dintr-un vas închis ce, însfârșit varsă durerea ca pe o dulceață- amărue. Sărut de vierme crud, toamnă maronie, pământ făr-de frunze. Ași vrea să știu să exprim durerea în cuvinte, într-un necuprins gol. Vindecarea întâlniri, ce nu există doar în El. Adio, la gustul care lovește ca un bici nădejdea, ce îmi brăzdează cu neputință credința! Mohorâtă este apa la atingerea ei blândă, parcă doare susurul în șoapta de picuri. Treptele de pagini frământate, lutul ce se moaie la înțelegerea Lui!
- A. A. Popovici,
No comments:
Post a Comment