O detestă ca pe un microb,
Ce se zbate ca o iluzie
Atât e durata ei de durere .
Niciodată nu așteaptă
Un suflet diferit,
Doar acei normali merită totul .
Galbel îi este răsăritul
Al cărui liniște nu o auzi,
Atât sumbră cât și adâncă este
Și ce așteptare mai are ?
La sfârșit totul este
Un vis urât și atât,
Timpul unei ființe depărtate .
Se duce și dispare întunericul
Celui mai greu răsuflu,
A unei inimii plecate
Umbra luminei de la fereastra sufletului !
Pentru tot deauna este trecut
Minciuna adâncă a omului de pământ,
Ce a răsărit și nu mai există !
Și așa moare înneștiință
Spațiu și timp este memoria,
O minte necunoscută de nimeni
În poza fiecărui moment .
- A. A. Popovici,
No comments:
Post a Comment